În plus, toată lumea crede că se pricepe la slăbit.

Dar capacitatea de scădere a grăsimii scade dacă te înfometezi, dacă nu consumi suficiente glucide și proteine, dacă ai tulburări de somn, depresie, iei statine, antibiotice sau antiinflamatoare, dacă tocmai ai scăpat de o infecție gastro-intestinală, dacă ai colon iritabil sau dacă ești leșinat jumătate de zi după antrenament.

Mușchii atrofiaţi intră în haine mai mici, dar, dacă grăsimea crește în timp ce scazi în greutate totală, vei pierde treptat controlul asupra comportamentului alimentar, ajungând să nu îți mai poți menține măcar greutatea decât ținând dietă.

1. întâi, vei mânca la fel de puțin și vei vedea că tot nu slăbești,
2. apoi, vei mânca la fel de puțin și vei vedea că începi să te îngrași,
3. și apoi, dacă tot te îngrași, vei începe să decizi că e ok măcar să mănânci mai mult şi că te vei reapuca de o dietă (eventual mai drastică) mâine.

Doar că ipoteza conform căreia poți să mănânci în exces azi că mâine te reapuci de dietă nu există biologic.

Biologic, după fiecare episod de mâncat în exces azi, îți va fi din ce în ce mai greu să nu mănânci în exces mâine.

Singura șansă pe care o avem să mâncăm mai puțin mâine este să mâncăm mai puțin azi.

Cu cât în istoricul tău dietetic te-ai înfometat mai tare sau ai ținut diete peste diete, cu atat se pierde mai tare capacitatea de a slăbi mâncând și antrenându-te normal.

Vezi înregistrarea emisiunii B1.

Articolul Mituri despre slăbit apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Pe cuvânt! Am văzut cu ochii mei cum găteau împreună într-o emisiune de Crăciun niște nebunii de cartofi cu carne de curcan de îți venea să mănânci televizorul.

Probabil că nici mama și nici mama lui Jamie nu auziseră de Montignac sau de diluarea sucurilor din stomac dacă bei apă la masă, dar, totuși, se pare că aparent câţiva dintre noi am crescut cu această combinație vândută ca pură erezie de atât de mulți dintre nutriționiștii auto-declarați absolvenți ai Universității Google.

Și scriu „aparent câţiva“ pentru că, deși cred că toți am crescut cu cartofi cu carne, se pare că unii au început să își ia părinții la rost că nu știau că (virgulă) cartofu’ se bate cap în cap cu carnea și că le-au nenorocit bunătate de metabolism pe care încearcă ei acu’ să o repare din răsputeri separând glucidă de proteină și bând apa la minimum juma’ de oră după ce au mâncat că să nu se dilueze sucu‘.

– Care suc??

– Unu, ăla, cum care?

Digestia amidonului din cartof începe în gură, sub acțiunea amilazei salivare, se oprește în stomac și reîncepe în intestinul subțire, sub acțiunea amilazei pancreatice, indiferent de ce alte alimente mai consumi la masa respectivă.

Digestia grăsimilor din untul și laptele din piure începe în stomac și se desfășoară în intestinul subțire, sub acțiunea lipazelor pancreatice, după ce au fost emulsionate de sărurile biliare, indiferent de ce alte alimente mai consumi la masa respectivă.

Digestia proteinelor din carne începe în stomac și se desfășoară în intestinul subțire, sub acțiunea proteazelor pancreatice, indiferent de ce alte alimente mai consumi la masa respectivă.

Și este indiferent de ce mai consumi la masa respectivă, pentru că stomacul funcționează cam ca un blender, având contracții musculare puternice, care amestecă foarte bine tot conținutul gastric.

Ideea asta că unele lucruri se digera mai devreme și altele mai târziu sau că unele lucruri nu se digeră că le-ai combinat cu nuştiuce poate fi un subiect bun de discuție la un șpriț, când te-a lăsat imaginația, dar rezultatul digestiei gastrice este chimul gastric – amestec omogen semilichid de nutrienți cu diametrul sub 0,5 mm, ce se elimină treptat prin pilor în cantități mici în intestinul subțire.

Rolul principal al stomacului este digestia mecanică.

În stomac nu putrezește și nu fermentează nimic, pentru că aceste două procese sunt realizate de bacterii, iar în stomac nu sunt bacterii.

Sau, dacă simți tu așa, că în stomacul tău propriu și personal sunt ceva bacterii, te poftesc frumușel la gastroenterolog pentru tratament de Helicobacter pylori.

Iar dacă am putea dilua sucul gastric bând apă la masă, nu am mai lua antisecretorii gastrice, ci am bea apă, la naiba cu omeprazolul.

Iar dacă te tot balonezi, evită să mănânci prea mult și respectă, te rog, repaosul alimentar între mese. Fără gustări de fructe, fără cafea, gumă sau alte ciuguleli, pentru că îți tot dereglezi hormonii de sațietate interprandială și, o dată cu ei, metabolismul și motilitatea digestivă.

Glucoza, fructoza, galactoza, acizii grași și aminoacizii sunt rezultatul digestiei intestinale, nu al celei gastrice. Iar digestia intestinală se întâmplă la fel la toți deținătorii de pancreas.

– Deci, oare, mama și mama lui Jamie consumă cartofi cu carne la aceeași masă pentru că au pancreas, organ care secretă și amilaze și lipaze și proteaze – enzime perfect capabile să digere absolut orice combinație alimentară și chiar și pancreasul în sine în caz de pancreatită acută?

– Nope, nu cred că știau toate astea.

Ci, probabil, pentru că, după o astfel de masă, se simt foarte bine si nu li se zbate niciun maţ.

P.S. Imaginea de mai sus este din cartea Biochimie Ilustrata, pe care o recomand cu drag tuturor nutriţioniştilor sau persoanelor care cred că întreaga gastronomie mondială este complet fucked up.

Articolul Cartofi cu carne apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Ceea ce nu știe însă majoritatea este că și persoanele slabe și frumoase mănâncă emoțional.

De asemenea, mâncat emoțional nu înseamnă mâncat fără foame, mâncat de plictiseală, mâncat profilactic, mâncat de politețe sau mâncat tot din farfurie că așa te-au terorizat părinții când erai mic și slab(ă).

Ca să înțelegem ce înseamnă mâncatul emoțional, trebuie mai întâi să înțelegem ce înseamnă pofte adevărate și ce înseamnă pofte false. În a treia mea carte – The Old Chocolate Diet –, am scris un capitol intreg despre diferenţa dintre „Liking versus wanting to eat“, care, pe lângă celelalte aspecte ale neurofiziologiei comportamentului alimentar, face practic diferența când o persoană mănâncă emoțional sau nu.

Poftele false sunt induse de triggeri alimentari din mediul extern: fie că alimentul respectiv miroase sau arată bine, fie că este consumat de alții în prezența noastră. Să-ți satisfaci astfel de pofte nu este obligatoriu deoarece, dacă nu o faci într-un mod corect, acest comportament are un impact emoțional negativ (de obicei apare senzația de vină), dar poți să decizi să faci asta atunci când îți este foame, în cadrul unei mese complete.

Poftele reale sunt induse de triggeri non-alimentari din mediul intern, fără să vedem sau mirosim alimentul respectiv, fără să fie consumat de alții în prezența noastră, de obicei pentru că nu l-am mai mâncat de mult și ne amintim cu drag că ne plăcea. Să-ți satisfaci astfel de pofte este benefic, pentru că are un impact emoțional pozitiv (de obicei apare o stare de bine) chiar și atunci când nu îți este foame – doar că, de asemenea, trebuie să știi cum să faci asta minimizând impactul metabolic.

Diferența dintre a-ți satisface o poftă reală pentru că așa vrei tu și a ceda tentației pentru că ăsta este singurul comportament care te ajută să-ți lipești ziua laolaltă când ai nevoie de o pauză, dar simți / știi că nu ar trebui să-ți permiți una, este ca diferența dintre a opri mașina lin la stop și a opri-o brusc într-un copac.

Desigur, majoritatea șoferilor nu opresc maşina brusc în copaci pentru că așa vor ei, iar majoritatea persoanelor care mănâncă emoțional nu o fac pentru că vor, ci pentru că nu știu un alt mod în care să calmeze ceea ce simt.

– Deci, cum depistăm un episod de mâncat emoțional?

Pentru că este vorba inițial de un episod, care abia apoi devine treptat un comportament de autocalmare învățat episod după episod, după episod, după episod…

Dacă e să dăm puțin filmul înapoi, avem:

1. un trigger – frustrare, oboseală, bucurie, nevoia de a împărți, frică de necunoscut etc.
2. o reacţie biologică – ca răspuns la acel trigger – în care sunt implicați amigdala, hipocampul, centrul nervos de sațietate, nucleul suprachiasmatic și sistemul reticulat ascendent activator;
3. un comportament – fie ți se face poftă de a mânca (deşi abia ai mâncat) sau nu vrei să te oprești din mâncat (deși simți că te-ai săturat)
4. o consecinţă emoţională =  eticheta mâncatului emoțional = regret.

Deci mâncatul emoțional se închide în centrul de stres și adaptare la pericol – amigdală –, nu în centrul de plăcere –nucleus acumbens –, iar neurofiziologic generează regret chiar de la început, nu plăcere urmată de regret.

Dacă mănânci un kil de cireșe pentru că așa ai tu chef în iunie, doar îți satisfaci o plăcere care – daca insisti consumând excesiv fructe sau mese doar de fructe – va veni la pachet cu niște pui de steatoză și dislipidemie. Mai ales dacă ți-a intrat bine în cap că mesele sunt mese şi fructele sunt scaune.

Dar, lăsând la o parte impactul metabolic al consumului de fructe între mese, dacă percepi plăcere atunci când mănânci cireșele alea negre și pietroase și al naibii de bune, nu mănânci emoțional.

Când mănânci emoțional, apare regretul. De la prima gură.

O persoană care mănâncă emoțional practic traduce:

• orice problemă nefamiliară + pe care nu știe cum să o rezolve,
• într-o problemă familiară + ușor de rezolvat:  a fi gras + a ține dietă.

Astfel, multor persoane care mănâncă emoțional le este mai familiar să se simtă / să fie grași sau să simtă senzația de înfometare asociată dietei de după decât le este să rămână în disconfortul emoțional generat de o situație nefamiliară până când rezolvă respectiva problemă.

Deși a mai fost în această situație – probabil, de mai multe ori –, încă mai consideră dietele ca fiind soluția miraculoasă și ușor de rezolvat a oricărui episod de mâncat inițiat de emoții / situații pe care nu știe cum să le abordeze sau pe care simte că nu poate să le tolereze, dar nu le poate schimba.

Iar întreg episodul de mâncat emoțional se bazează pe faptul că este ușor și eficient să ții dietă ca să ștergi cu buretele faptul că azi nu te-ai simțit bine emoțional și ai ales să te calmezi mâncând.

Deci, mâncatul emoțional este un fel de google translate pe partea emoțională: nu este profesional, dar este suficient de bun cât să-ți faci treaba cu el, aparent gratuit.

Problema este că nu este de fapt gratuit și ceea ce plătești în schimbul anesteziei emoționale pe care o simți în scurtul timp dintre mâncatul efectiv și apariția senzației de vină este capacitatea ta de autocontrol al comportamentului tău alimentar.

Dacă alegi în mod repetat să nu te opreşti din mâncat atunci când poţi, când vei vrea să te opreşti nu vei mai putea.

Și știu că, de fiecare dată, îți spui că este ultima dată, doar de data asta.

Numai că doar de data asta nu există biologic.

Dacă azi accepți „doar de data asta“, mâine îți va fi de două ori mai greu decât azi să-ți menții greutatea – fapt care te va stresa și te va face să mănânci emoțional iar.

Dacă azi accepți să mănânci emoțional, ceea ce accepți, de fapt, este că vei mânca emoțional și mâine, și poimâine… și tot așa.

Singurul moment în care îți poți controla comportamentul alimentar este acum, în prezent.

Dacă azi alegi corect, azi îți va fi mai greu. Dar cu fiecare mâine va deveni din ce în ce mai ușor.

Iar dacă alegi să accepți să mănânci emoțional pentru ultima dată, doar de data asta  şi de data asta, mâine îți va fi mai greu, din ce în ce mai greu, până vei pierde controlul. .

Deci ia mătăluță o foaie și un pix și treci la brainstorming:

– Ce altceva poți face ca să te calmezi emoțional în afară de mâncat?

Articolul Mănânci emoţional? apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Credem că știm să slăbim.

Ne limităm la 1.000 de calorii pe zi.

Facem ore după ore de kangoo, rebound, cycling sau mai știu eu ce sporturi arzătoare de calorii.

Alergăm înfășurați în 3 straturi de plastic sau în „pantaloni de sudație“ (oricât de incredibil ar părea, chiar există la vânzare în Decathlon).

Luăm pastile de slăbit.

Bem zile întregi sucuri de legume sau fructe sau limonadă să ne detoxificăm.

Bem cola light că n-are calorii.

Mâncăm alimente degresate sau doar ciorbă de varză.

Mâncăm numai carne sau măcar „low carb“.

Mâncăm doar 1 tip de aliment pe zi, alternativ pe zile.

Mâncăm din 3 în 3 ore mese mici sau ținem post intermitent.

Sau folosim naiba mai știe ce soluții ineficiente de peste 50 de ani, dar promovate din ce în ce mai tare de departamentul de marketing din ce în ce mai abil al înfloritoarei industrii de slăbit.

Există „câte bordeie, atâtea obiceie“ de slăbit – toate izvorâte din partea creierului tău localizată în spatele frunții tale, parte foarte activă și entuziasmată a creierului tău, dar cu capacitate limitată de decizie. Așa, gen middle management.

Iar middle management nu este la conducere.

Middle management poate încerca să uzurpe top management, dar, când vine vorba de supraviețuire, asta nu funcționează decât la anorexici, bulimici sau ortorexici (toate tulburări psihiatrice manifestate prin comportament alimentar dereglat).

Spre deosebire de Pinocchio, care avea doar un greieraș, tu ai doi: câte unul în fiecare emisferă cerebrală.
Închipuie-ţi, așa, niște greierași atotputernici, care au văzut de toate la viața lor, suficient de puternici cât să te spulbere într-o secundă, dar și suficient de înțelepți cât să te evalueze întâi.

Iar în timp ce middle managementul din capul tău se agită ca disperatul, dându-se de ceasul morții și strângând din dinți ca să slăbești tu, greieraşii tăi stau liniștiți și tăcuți – fiecare pe fotoliul lui preferat dintre lobii tăi temporali –, observând cum neocortexul tău prefrontal se dă în spectacol.

Eventual bătând iritați din degete pe brațul fotoliului când neocortexul tău prefrontal (pe românește, „voința ta“) începe s-o ia pe arătură, punând în pericol întreaga afacere de dragul spectacolului:

– afacerea cu supraviețuirea speciei – și, uite așa, o ia la vale reproducerea ta; și

– afacerea cu supraviețuirea ta ca individ – și, uite așa, o ia la vale capacitatea ta de control al comportamentului alimentar.

Pentru că este un comportament extrem de complex reglat prin recompensă, nu prin slăbit. Și, oricât vei încerca tu conștient cu neocortexul tău entuziasmat de haine XXS să înlocuiești recompensa cu slăbitul, slăbitul nu este o recompensă pentru greierasii tăi. Este un pericol.

Și singurul mod în care poți schimba această percepție este vorbind limba lor – limbă care îi asigură că totul este ok în viața ta: plăcerea.

Pentru că singura altă limbă pe care o înțeleg este frica.

Iar când aud de frică, ai dat de naiba la propriu!

Direct proporţional cu cât de mare este pericolul ăsta generat de eforturile de slăbit ale neocortexului tău, toată distracția se termină de obicei cu minimum două palme serioase de pofte și foame ce n-ai văzut în viața ta.

Și, uite-așa, neocortexul tău este redus la tăcere.

Temporar.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, neocortexul a ± 1 miliard de persoane reîncearcă să uzurpe top managementul o dată la 3-4 luni, determinându-i pe chronic dieteri să se reapuce de dietă iar și iar și iar.

De ce iar şi iar şi iar?

Pentru că suntem încurajați să vrem să fim slabi exact la fel de tare cum suntem încurajați să mâncăm fast food sau gogoși.

Și pentru că frica îi face pe greieraşii tăi –  ca și pe ai mei și pe ai lor – să apere întreaga afacere metabolică cu scopul suprem de a supraviețui:

1. scăzând cheltuielile metabolice, deci blocând slăbitul de grăsime din ziua 1 de mâncat prea puțin sau aiurea;

2. scăzând capacitatea de sațietate la pachet cu acutizarea senzației de foame, pudrată de serotonină cu o percepție aproape paranoică a oricărui aliment disponibil, și

3. scăzând capacitatea de percepție a plăcerii de orice fel, făcându-te cronic nemulțumit(ă) și avid(ă) de mai mult.

Invitaţia mea?

Citeşte cartea „The Old Chocolate Diet“ pentru ca:

* să înțelegi aceste aspecte care te împiedică să slăbești în ciuda eforturilor tale, și

* să înțelegi de ce tocmai lipsa ciocolatei din dieta ta de slăbit – dacă chiar îți place ciocolata – este buturuga mică ce răstoarnă planul de mare slăbit al neocortexului tău.

Articolul Îţi place ciocolata? apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

„E luni dimineață, trebuie să pleci la serviciu, dar… mai stai un pic în patul cald.

Tocmai te-ai trezit, în casă miroase a cafea și “I wish, I wish, I wish…” se aude lin din bucătărie.

De câteva zile, ți-a răsărit în minte gândul „Ar trebui să slăbesc, pentru că nu mă mai încape nimic“.

Încerci să ți-l îndepărtezi din minte, ca și cum ai vrea să alungi cu mână o muscă enervantă.

Și, exact ca o muscă, tot te bâzâie de te scoate din sărite.

Știi că vrei să slăbești, șifonierul tău plin de haine frumoase care îți veneau odată îți șoptește că trebuie.

Dar ai atâtea pe cap, nu ai timp să-ți cumperi numai iarbă și alimente insipide, nu ai niciun chef să ții regim iar.

Și, serios acum, îți place să mănânci, îți plac cartofii prăjiți și e dreptul tău uman să mănânci o felie de cheesecake.

Na!

Ai îndrăznit măcar în gând să recunoști.

Ai încercat de atâtea ori, și Dukan, și calorii, și Montignac, și ciorba aia de varză (numai simplul gând te cutremură…).

Și ai slăbit, și te-ai îngrășat, și ai slăbit, și te-ai îngrășat iar.

Și te-ai săturat. De tot. De slăbit pe de-a-ntregu’!

Totuși, încă întinsă între perne, te uiți cu jind printre ușile întredeschise ale șifonierului la unele dintre hainele în care intrai după dietă. Sunt frumos așezate pe umeraș, călcate, gata de purtat.

Privirea îți alunecă pe scaunul pe care ți-ai pus aseară aceeași bluză lălăie și aceiași pantaloni negri care-ți ascund tot ce se poate ascunde.

Oftezi din rărunchi.

Cu toate că ai haine pe un interval generos de mărimi – cam 3 în sus și în jos față de cât ți-ai dori tu acu’ să porți –, parcă tot alea de le purtai după ciorba de varză s-ar potrivi cu primăvara care bate în geam.

Ai putea să începi azi, că doar e luni.

Da’ parcă la horoscop spunea că săgetătorii care încep dieta miercuri au cele mai mari șanse de succes.

Te ia cu greață de la ficat numai ideea de dietă: pe care naiba s-o mai începi acum?!

Îți faci o listă mental cu toate dietele pe care le-ai ținut sau de care ai auzit, exact ca și cum ai evalua în care bazin cu apă înghețată să te arunci pentru cel mai scurt timp.

Care ar fi cea mai scurtă posibil dietă care să te reintroducă în rochia ta rozé preferată?

Poate dacă ai avea suficientă voința ai putea să reintri chiar și în blugii de la Levi’s pe care nu i-ai purtat de doi ani.

Îți veneau atât de bine…

În sfârșit, te ridici din pat și deschizi larg ușile șifonierului.

Tristă, te uiți la hainele tale și te doare că până și haine noi de birou trebuie să-ți cumperi acum, cu talia asta, care parcă nu-i a ta, nu o recunoști, nu știi cum și când ai devenit această persoană“.

Înainte să decizi de ce dietă să te apuci de această dată, ca să nu mai ai o astfel de dimineață de luni, urmărește înregistrarea Workshopului de slăbit pentru gurmanzi, ținut cu ocazia lansării celei de-a treia cărți, “The Old Chocolate Diet“, și-ți vei explica cele 3 diferențe între persoanele care pot să mănânce cam orice fără să se îngrașe 1 gram și cele care se îngrașă chiar și atunci când încearcă să țină dietă și mănâncă foarte puțin.

Vei înțelege cum și cât poți slăbi sănătos definitiv și de ce încercarea de a-ți ignora organismul în încercarea disperată de a slăbi îngrașă.

Poți urmări înregistrarea workshopului dând click aici: Dieta cu Ciocolata

În sănătatea noastră!

Articolul Să slăbesc iar? apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Lăsând la o parte presupuneri simpliste legate de calorii sau indici glicemici calculați pe alte burți decât a ta, hai să vedem împreună ce se întâmplă cu berea după ce trece de gură.

Înainte să discutăm despre capacitatea alcoolului în sine de a crește sau nu procentul de grăsime corporală, aș vrea să menționez și impactul berilor cu conținut de alcool mai scăzut sau deloc. Astfel de beri conțin amidon „prăjit“ – adică atacabil de către amilaza salivară (presupunând, desigur, că nu au adăugate niciun fel de alte „zaharuri“). Totuși, pentru că nu mestecăm berea – impactul amilazei salivare este minim, având o durată de acțiune egală cu timpul efectiv petrecut de bere în gură –, din amidonul conținut se pot obține maximum ceva maltoză și niște malto-oligozaharide.

În stomac, amilază salivară este inactivată când pH-ul scade sub 4, iar în cele 5-10 minute cât stă berea acolo nici maltoza și nici malto-oligogazaridele nu pățesc absolut nicio digestie.

Mai departe, în intestinul subțire, amilaza pancreatică continuă ruperea malto-oligozaharidelor până la maltoză, iar dizaharidazele secretate de celulele mucoasei intestinului subțire rup biochimic fiecare moleculă de maltoză în două molecule de glucoză.

Datorită mecanismelor de absorbție intestinală a glucozei, dacă berea este băută separat de o masă completă, oricât de puțină glucoză ar rezulta din metabolizarea berii respective, va fi absorbită complet. Pe de altă parte, dacă berea este consumată ca parte a unei mese complete – alături de o salată și grătar, de exemplu –, cantitatea de glucoză absorbită efectiv după metabolizarea berii poate varia.

Deci 1: strict din punctul de vedere al minimizării impactului metabolic pentru evitarea îngrășatului, berea ar trebui consumată la masă și nu între mese.

Masa fiind aici definită ca aport de substanţe nutritive, nu ca mobilă.

Persoanele cu colon iritabil, hiperaciditate gastrică sau disbioză intestinală – cauzată fie de un episod diareic recent, fie de aport de antibiotice, fie de aport de alimente cu conținut de antibiotice, coloranți alimentari sau alți aditivi – pot suferi de o insuficiență temporară de dizaharidaze.

De aceea, pentru că prin mucoasa intestinului subțire nu se pot absorbi decât monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză), dizaharidele rămase nedigerate în intestinul subțire ajung în intestinul gros, unde pot cauza diaree osmotică și / sau fermentație, balonare, crampe abdominale și flatulență.

Dacă suferi de colon iritabil sau dacă, pur și simplu, te balonezi des, am scris acest articol special pentru tine: Solutii simple pentru persoanele cu colon iritabil.

Mai departe, insulina determină glucoză absorbită să fie transformată în ficat:

• în depozite de glicogen – în cazul fericit în care depozitele de glicogen ale ficatului nu sunt pline deja
• în acetil-CoA – din care apoi rezultă:

– energie – dacă depozitele de glicogen sunt pline și nivelul de ATP din celula hepatică este scăzut
– sau grăsime – dacă depozitele de glicogen sunt pline și nivelul de ATP este suficient

Spre deosebire de conceptul facil de „calorii“ – ATP-ul nu poate fi „crescut“ sau „depozitat“ pentru că, dacă e suficient, procesele care ar putea să-l crească în continuare se opresc, fiind înlocuite de cele formatoare de depozite energetice: fie de glucide (glicogen), fie de grăsime.

Dar, pentru că depozitarea de glicogen este strict limitată cantitativ, iar cea de grăsime nu, depozitele de grăsime vor crește:

• în organele interne (mai ales în ficat și în rinichi),
• în sânge – crescând nivelul de trigliceride din sânge,
• și în ţesutul adipos.

Deci 2: o bere două nu îngrașă, dar, cu cât mai multă cu atât mai mare este riscul creșterii procentului de grăsime – pe care însă nu o vei depozita neapărat în țesutul tău gras.

Acum, să revenim la berile cu 5-7% conținut de alcool. Acestea nu prea mai conțin amidon, alcoolul conținut fiind singurul ingredient cu potențial de îngrășare. Alcoolul nu necesită „digestie“, cam 20% din el fiind direct absorbabil prin mucoasa stomacului, restul fiind absorbit în intestinul subțire. După absorbție, ca și în cazul glucozei, pasajul hepatic este obligatoriu, ficatul fiind sediul principal al metabolizării alcoolului.

Toate bune și frumoase, doar că, în timpul metabolizării alcoolului – de la etanol la acetaldehidă, la acid acetic și, mai apoi, la acetil-Coa –, se acumulează în celulă o cantitate prea mare de NADH.

Strict pentru înțelegerea acestui articol, tot ce trebuie să știi despre NADH este că acumularea lui în celulă oprește acetil-Coa să intre în ciclul Krebs din care ai fi putut obține, de exemplu, 12 de ATP per moleculă de alcool sau 36 de ATP per moleculă de glucoză metabolizată complet, lăsând celula în glicoliză anaerobă, din care obții doar 2 ATP amărâți și-o durere de cap direct proporțională cu cantitatea de alcool consumată.

Problema reală cu consumul de băuturi alcoolice, printre care – dacă insiști cantitativ – se află și berea, nu este numai blocarea ciclului Krebs, ci și a gluconeogenezei (sinteză de glucoză de novo). Desigur, cei 25 ml de alcool dintr-o sticlă de bere de 500 ml nu vor impacta prea mult timp aceste procese metabolice. Dar, dacă alcoolul consumat este mai mult cantitativ, organismul va intra în hipoglicemie, pe care n-o va putea corecta decât când vei mânca pentru că gluconeogeneza nu funcționează. Ca să supraviețuiască până-l vei hrăni, organismul va folosi depozitele de glicogen din ficat și / sau va declanșa lipoliza țesutului adipos.

Totuși, lipoliza asta nu înseamnă slăbit, arderea completă a acizilor grași în ciclul Krebs înseamnă slăbit.

Lipoliza înseamnă doar mutarea grăsimii din țesutul gras în sânge și apoi în mușchi – fapt generator de rezistenţă la insulină, cu o viteză direct proporțională cu numărul de beri sau alte băuturi alcoolice consumate per unitate de timp. Iar rezistenţa la insulină îngrașă rău! Iar dacă adăugăm la rezistenţa asta și faptul că alcoolul generează dezinhibiție, ne putem aștepta la un consum alimentar… dezinhibat.

Deci 3: Una, maximum două beri pe zi nu te vor îngrăşa, dar mai multe da.

Articolul Berea îngraşă? apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Pentru început, haideți să definim ce exact îndulcește aceste sucuri light sau „fără zahăr“ și ce îndulcește sucurile normale sau „cu zahăr“. Sucurile cu zahăr nu conțin de fapt „zahăr“, care este biochimic o dizaharoză numită sucroză, constituită din glucoză + fructoză legate biochimic, ci așa-numita High Fructose Corn Syrup, prescurtată în HFCS, care este practic un amestec de aceleași monozaharoze (55% fructoză și 45% glucoză), dar care însă nu sunt legate biochimic.

Pe de altă parte, sucurile light conțin o grămadă de chimicale, în mare parte necomestibile, printre care cele ce îndulcesc efectiv sunt în principal aspartamul, potasiu acesulfam (Ace K) și sucraloza (Splenda). Totuși, în ciuda faptului că aspartamul este atât de controversat încât a fost scos de pe piață temporar în unele țări „civilizate“, este de fapt îndulcitorul artificial cel mai folosit din lume.

Deci, când comparâm impactul metabolic al sucurilor normale cu al celor light, de fapt comparâm impactul metabolic al HFCS cu al aspartamului.

Aspartamul este un îndulcitor artificial – denumit în țările Uniunii Europene și E951 – folosit preponderent la îndulcitul sucurilor „light, zero, diet“ sau, pe românește, „fără zahăr“.

Aspartamul este un dipeptid, deci – oarecum incredibil – intră la categoria proteine, nu la glucide. După consum, este hidrolizat la nivelul intestinului subțire – sub acțiunea petidazelor produse de celulele mucoasei intestinului subțire – în metanol și aminoacizii fenilalanină și acid aspartic. Riscul asociat consumului de aspartam s-ar putea datora:

– fie toxicității metanolului (și / sau metabolitilor săi: formaldehidă, diketopiperazină) – cu potențial cancerigen
– fie creșterii nivelului plasmatic de fenilalanină și acid aspartic – cu potențial nociv asupra creierului
– fie creșterii concentrațiilor catecolaminelor norepinefrină și dopamină – cu potențial adictiv

Totuși, aspartamul este declarat „sigur pentru consumul de către oameni“ în peste 130 de țări în doze sub 40 mg/ zi per kg corp.

De exemplu, 330 ml suc light conțin cam 200 mg aspartam, iar un adult de 70 kg poate teoretic consuma „în siguranță“ 2.800 mg de aspartam pe zi, adică cam 14 cutii de 330 ml.

Totuși, aspartamul se găsește în extrem de multe băuturi, alimente, medicamente și gume de mestecat –aportul zilnic total de aspartam putând fi doar estimat ca fiind „sigur“ sau „nesigur“.

Desigur, putem să decidem că, dacă tot există cam peste tot, putem liniștiți să consumăm sucuri light. Doar că, în ciuda re-asigurărilor legale care ne-au fost date pe 10 decembrie 2013 de oamenii de știință angajați de EFSA (European Food Safety Authority) (2), există multe studii realizate de alți oameni de știință care demonstrează că, în cazul sucurilor îndulcite cu aspartam, există următoarele consecințe legate de aspartam:

• determină creștere ponderală (3)
• crește riscul de diabet (4)
• crește riscul de mielom multiplu, limfom non-Hodkin și leucemie (5,6)
• crește riscul de boli cardiovasculare (7)
• dereglează apetitul (8)
• poate provoca migrene, stări depresive și iritabilitate (9)

Pe de altă parte, HCFS este un fel de fructoză artificială, denumită în țările Uniunii Europene și HFCS-55, folosită preponderent la îndulcitul sucurilor normale – care, pe românește, pot fi denumite tot „fără zahăr“ pentru că nu conțin deloc zahăr.

Zahărul este o dizaharidază compusă dintr-o moleculă de glucoză legată biochimic de o moleculă de fructoză, pentru ale cărui digestie și absorbție sunt necesare dizaharidazele secretate de mucoasa intestinului subțire. HFCS este un amestec de monozaharide individuale – tot glucoză și fructoză, dar, fiind deja separate biochimic, nu necesită acțiunea enzimelor intestinale –, astfel fiind extrem de rapid absorbabile chiar și când mucoasa intestinală este inflamată, spre deosebire de zahăr, care necesită integritatea mucoasei intestinale pentru digestie și absorbție.

După absorbție, glucoza absorbită generează hiperinsulinemie, urmată de hipoglicemie reactivă, iar fructoza este transformată în ficat direct în grăsimi ce se vor depune local în celulele ce conțin enzimă ce poate metaboliza fructoză.

Astfel – așa cum studii după studii continuă să demonstreze –, consumul de sucuri îndulcite cu HFCS are următoarele consecinţe:

• determină creștere ponderală (10)
• crește riscul de boli hepatice (11)
• crește riscul de boli renale (12)
• crește riscul de boli cardiovasculare (13)
• scade percepția senzației de sațietate (14)
• scade percepția senzației de plăcere de a mânca (15)
• crește senzația de foame și pofta de dulce (16)

În plus, dacă ținem cont că toate enzimele și hormonii implicați în digestie sunt secretați cu mult înainte ca băuturile respective să ajungă efectiv în sistemul digestiv, este clar că absolut ambele variante au impact pe secreția de enzime digestive, incretine și insulină, lăsând însă organismul „cu ochii’n soare“.

Nici sucurile gen cola light, nici cele cu zaharuri nu furnizează organismului zahăr folosibil ca sursă de energie, ci chimicale sintetice, al căror consum generează lipogeneză de novo, adică: îngrășare, dislipidemie, steatoză hepatică și renală și un apetit suficient de dereglat încât să să-ți creeze o poftă continuă, care te va face să vrei să le consumi zi de zi.

Când decidem dacă să consumăm suc normal sau suc light, ceea ce decidem, de fapt, este doar unde vrem să depunem grăsimea formată de novo în organism după consumul de astfel de sucuri cu sau fără „zahăr“, pentru că grăsime se formează după consumul ambelor tipuri (17).

Iar ambele la pachet sunt complet nocive în comparație cu un pahar de apă rece cu frunze de mentă superb mirositoare sau cu unul de limonadă cu gheață și bucățele de lime.

Desigur, poți să „don’t worry, no sugar“ în continuare „just for the taste of it“, dar ține minte că o faci struţeşte pe grăsimea ta, în creștere paralelă cu descreșterea sănătății tale!

Studii citate

(1) “Scientific Opinion on the re-evaluation of aspartame (E 951) as a food additive”. EFSA Journal 11 (12): 263. 10 December 2013. doi:10.2903/j.efsa.2013.3496.

(2) http://www.efsa.europa.eu/en/press/news/131210.htm

(3) Fowler, Sharon P. et al. “Fueling the Obesity Epidemic? Artificially Sweetened Beverage Use and Long‐term Weight Gain.” Obesity 16.8 (2008): 1894-1900.

(4) Sakurai, Masaru et al. “Sugar-sweetened beverage and diet soda consumption and the 7-year risk for type 2 diabetes mellitus in middle-aged Japanese men.” European journal of nutrition 53.1 (2014): 251-258.

(5) Belpoggi, Fiorella et al. “Results of Long‐Term Carcinogenicity Bioassay on Sprague‐Dawley Rats Exposed to Aspartame Administered in Feed.” Annals of the New York Academy of Sciences 1076.1 (2006): 559-577.

(6) Aune, Dagfinn. “Soft drinks, aspartame, and the risk of cancer and cardiovascular disease.” The American journal of clinical nutrition 96.6 (2012): 1249-1251.

(7) Dhingra, Ravi et al. “Soft drink consumption and risk of developing cardiometabolic risk factors and the metabolic syndrome in middle-aged adults in the community.” Circulation 116.5 (2007): 480-488.

(8) Qing Yang. Gain weight by “going diet?” Artificial sweeteners and the neurobiology of sugar cravings: Neuroscience 2010. The Yale Journal of Biology and Medicine. June 2010.

(9) Lindseth, Glenda N. et al. “Neurobehavioral Effects of Aspartame Consumption.” Research in nursing & health 37.3 (2014): 185-193.

(10) Basciano, Heather, Lisa Federico, and Khosrow Adeli. “Fructose, insulin resistance, and metabolic dyslipidemia.” Nutrition & metabolism 2.1 (2005): 5.

(11) Collison, Kate S. et al. “Diabetes of the Liver: The Link Between Nonalcoholic Fatty Liver Disease and HFCS‐55.” Obesity 17.11 (2009): 2003-2013.

(12) Johnson, Richard J., L. Gabriela Sanchez-Lozada, and Takahiko Nakagawa. “The effect of fructose on renal biology and disease.” Journal of the American Society of Nephrology 21.12 (2010): 2036-2039.

(13) Tappy, Luc et al. “Fructose and metabolic diseases: new findings, new questions.” Nutrition 26.11 (2010): 1044-1049.

(14) Dekker, Mark J. et al. “Fructose: a highly lipogenic nutrient implicated in insulin resistance, hepatic steatosis, and the metabolic syndrome.” American Journal of Physiology-Endocrinology and Metabolism 299.5 (2010): E685-E694.

(15) Cameron, Jameason D., and Éric Doucet. “Reinforcement and food hedonics: a look at how energy deprivation impacts food reward.” Handbook of Behavior, Food and Nutrition. Springer New York, 2011. 2285-2305.

(16) Bellisle, F., and A. Drewnowski. “Intense sweeteners, energy intake and the control of body weight.” European Journal of Clinical Nutrition 61.6 (2007): 691-700.

(17) Feijó Fde M, Ballard CR, Foletto KC, Batista BA, Neves AM, Ribeiro MF, Bertoluci MC. Saccharin and aspartame, compared with sucrose, induce greater weight gain in adult Wistar rats, at similar total caloric intake levels. Appetite. January 2013. doi: 10.1016/j.appet.2012.10.009.

Articolul Cola light vs. cola cu zaharuri apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Speranțele deșarte sunt la fel de prezente în piața slăbitului ca în orice altă piață, pentru că este o piață în care tu ești cumpărătorul din ce în ce mai confuz și mai ușor de fraierit de vânzători amabili. Te invit să înveți să te hrănești potrivit scopurilor tale, pentru că soluția de a le atinge este în tine, nu în altă parte, iar comoditatea de a considera altfel se plătește scump.

Permite-mi să-ți povestesc o astfel de speranță comodă – la kilogram la litru – care mi s-a întâmplat odată, când mă întorceam cu mașină de la Cluj spre București.

Penultima oară când am fost la Cluj, după un weekend de nutriție intensivă, m-am îndreptat frumușel spre o benzinărie ca să fac plinul să-mi ajungă până la București. Am parcat la pompă, un angajat amabil s-a oferit să pună benzină în locul meu, am mers la casă să plătesc și… am plătit 350 lei în loc de 280- 300 lei – cât plăteam de obicei pe acest plin pe care l-am făcut de nenumărate ori înainte.

Am intenționat să întreb de ce, dar care ar fi fost sensul? La casă atât arată și bărbatul din spatele tejghelei nu putea să aibă vreo vină, nu?

Am plătit și apoi m-am urcat în mașină să plec acasă. Însă pe bordul mașinii se vedea clar estimarea a cât îmi va ajunge benzina – 500 km estimați, în loc de cei 730 pe care îi văd de obicei estimați când fac plinul. M-au apucat toți nervii, dar cum să le demonstrez eu ălora de la benzinărie că nu mi-au pus benzina pe care am plătit-o cu vârf și îndesat? Și știu că era doar o estimare, dar estimarea s-a adeverit: la Sinaia a trebuit să pun benzină din nou ca să îmi ajungă până acasă.

Și totul s-a întâmplat într-o benzinărie „cu nume“, nu într-o dugheană de cartier, într-una în care intri măcar cu speranța că nu vei fi furat.

Probabil, voi, bărbații, puteți să-i luați pe ăia de guler, puteți să înțelegeți estimările astea mai bine, puteți influența câtă benzină consumă mașina prin stilul de condus – și puteți…, și puteți…, și puteți… Dar, sincer, pentru o blondă într-o mașină cu număr de București, la Cuca Măcăii din Cluj, nu este nicio soluție decât să-ți înghiți nervii și să pleci mai departe.

Iar când vine vorba de slăbit, cei mai mulți sunt la fel de neputicioși cum am fost eu atunci.

Vânzătorii de slăbit sunt din ce în ce mai abili, iar piața de slăbit se va dubla în următorii ani. Pe banii voștri. Pentru că, atunci când nu te pricepi la ceva sau când consideri că e comod să lași pe altcineva să facă „munca murdară“ în locul tău, tot ce ai sunt doar speranțe: că nu vei fi furat, că acela știe ce face și că o face spre binele tău, că doar l-ai plătit pentru asta.

Când vine vorba de șofat, sunt doar o blondă într-o mașină roșie. Pot să conduc fără să încurc masiv circulația, pot să-mi pun singură benzină, dar – ca toată lumea – prefer să nu o fac și pot să dau din cap inteligent când tipul de la benzinărie mă întreabă dacă să facă 2 cu 2 presiunea în aerul din roți când vreau să le umflu, cu toate că habar nu am despre ce vorbește. Dar, când vine vorba de nutriție, știu suficientă biochimie, fiziologie și neurofiziologie a comportamentului alimentar încât să pot face chirurgia oricărei diete.

Înfometarea este metoda prin care poți fi fraierit pe banii, timpul, nervii și sănătatea ta, de către persoane care, în loc să-și bată capul cu științele nutriției, s-au poziționat ca experți în mintea ta prin tupeu și marketing fundamentat pe aparențe.

Toată lumea poate scădea în greutate totală prin înfometare, fără niciun aport de inteligență din exterior. Este firesc, normal, previzibil.

Ce nu este considerat nici firesc, nici normal și nici previzibil este adaptarea organismului la înfometare, adaptare ce constă în blocarea accesului la nutrienți al masei musculare (deoarece nu este esențială pentru supraviețuire și organismul nu strică orzul pe gâște când nu are suficient orz) și în dereglarea apetitului >> ambele procese ducând treptat la creșterea procentului de grăsime, în timp ce greutatea totală scade = obezitate sarcopenică.

Desigur, dacă te înfometezi pe bune, mori de tot.

Dacă e doar un mod metabolic de a obține o imagine mai apreciată contemporan, prin înfometare îți vei pierde treptat controlul asupra alimentației – fie prin episoade de mâncat compulsiv, fie prin înfometare din ce în ce mai drastică – și, treptat, țesutul tău gras se va mări, cel muscular se va atrofia, lăsându-te doar cu o luptă zilnică pentru a menține o greutate corporală din ce în ce mai greu de menținut.

Majoritatea celor care s-au înfometat vreodată au simțit pe pielea lor toate astea și resping conștient ideea de înfometare.

Doar că, uneori, slăbitul prin înfometare este împachetat frumos de diete „noi“ vândute la pachet cu speranța că această adaptare metabolică nu se va întâmpla: vei slăbi 10 kile într-o lună sau 5 într-o săptămână și nu te vei mai reîngrășa în veci.

Organizația Mondială a Sănătății se așteaptă ca numărul de supraponderali și obezi să se dubleze în următorii 15 ani pe baza persoanelor normoponderale care azi au procent de grăsime corporală imens, nu pe baza persoanelor „nesimțite“, care nu se pot opri din mâncat.

Și ajungi la acest procent de grăsime imens prin episoade de înfometări succesive prin care greutatea ta nu va deveni din ce în ce mai mică, ci din ce în ce mai dificil de menținut chiar și de la o zi la alta până când vei renunța (iar), cu  speranța că vei reuși să reziști (din nou) unei noi înfometări când vei avea nevoie.

Când te înfometezi voluntar, singura diferență dintre tine și mașina ta nealimentată este că mașina nu poate merge mai departe arzându-și drept combustibil o ușă. Dar unii pot și văd asta cu încântare pe cântar! Sigur îți dai seama că nu pui benzină când treci pe lângă benzinărie, fără să te oprești chiar dacă ești pe roșu, la fel cum sigur îți dai seama că te înfometezi când sari peste mese sau ții post negru.

Când vine vorba de înfometat involuntar, alimentele și băuturile „dietetice“, tabelele cu indici glicemici și cele cu calorii sunt abuzate la maximum în ziua de azi. În ciuda faptului că peste 60 de ani de nutriție au demonstrat că ambele variante sunt doar numere pe hârtie, o grămadă de „nutriționiști“ le flutură cu expertiză în fața nasurilor din ce în ce mai multor grași, dezamăgiți de propriul corp, pentru simplul motiv că sunt concepte teoretice suficient de ușor de înțeles de oricine:

„1+ 1 face 2.
Dacă treci de 3, te îngrași.
Dar, dacă poți ajunge la 0, stai liniștit că nu mori, doar o să ți se pară“.

Dar corpul lor, săracu’, nu are nimic, muncind zi de zi să-i țină în viață, în ciuda comportamentului lor autodistructiv. E ca și cum ar urla la mașina lor: „Vrei benzină, ah?! Ia două calorii peste ochi, o cola light și-un croșeu de încărcătură glicemică la ficați și stai în banca ta, că e criză!“ și apoi s-ar mira că mașina nu-i duce nicăieri.

Număratul de calorii se bazează pe presunerea facilă că toate merele au aceleași „ingrediente“, că le vei digera și absorbi intestinal pe toate și că tot ce este peste numărul magic de pe hârtie reprezintă factorul X ce lenevește în grăsimea ta. Dar sunt mai mulți de DAR.

Când nu ții cont de ce și când mănânci, punându-ți eforturile în a te limita la un număr pe o hârtie, ai demonstra un minimum de inteligență dacă măcar ai avea o altă hârtie pe care să scrie „numărul tău“.

Să te apuci de o dietă de 1.200, 1.400 sau 800 de calorii fără să cunoști care este valoarea metabolismului tău bazal e ca și cum te-ai duce la benzinărie fără să știi dacă mașina ta merge pe benzină, pe gaz sau pe motorină. Pentru că, dacă numărul scris pe hârtia 1 nu este cel puțin egal cu numărul de pe hârtia 2, ai dat de naiba pe termen lung.

Dietele hipocalorice sub metabolismul tău bazal au efect pe termen scurt, dar te duc spre o greutate fragilă, care va putea fi menținută doar mâncând din ce în ce mai puțin. Nu vei slăbi din ce în ce mai mult, așa cum probabil ai fost învățat să speri de fanii sau de acționarii industriei de slăbit, ci doar îți vei „mânca“ masa musculară scăzându-ți metabolismul până ajungi la acel platou despre care vorbește toată lumea – platou din care nu vei mai putea ieși decât mâncând și mai puțin, până vei constata cu uimire că nu mai slăbești oricât de puțin ai mânca, sau renunțând de tot, pentru că te-au lăsat nervii.

Pe de altă parte, nutriționiștii care folosesc indicii glicemici sau cei de încărcătură glicemică par oareșcum mai cinstiți, pentru că aceștia sunt calculați „pe oameni“. Doar că sunt calculați „pe alți oameni, nu pe tine“, plecând de la o glicemie standard corespunzătoare senzației de foame.

Dacă tu mănânci la o masă doar un aliment cu un indice glicemic care, teoretic, are valoarea X, impactul glicemic real va depinde de glicemia pe care ai avut-o la momentul consumului. Dacă îți era foame în momentul consumului (glicemia era mică), atunci impactul glicemic real poate diferi cu peste 30% de cel „standard“ calculat pentru alți oameni decât tine, care s-au nimerit să fie în laborator pe post de subiecți de teste, și cu peste 40% în sus sau în jos în propriul tău corp pe parcursul aceleiași zi. Dacă nu-ți era foame, …Dumnezeu cu mila!

Și, pentru că ne dă, dar nu ne și bagă în traistă, o bucată de ciocolată mâncată când îți e foame poate avea un impact glicemic mai mic decât un pumn de cireșe mâncat când nu îți e foame (neținând cont deloc de cât de coapte sunt cireșele, de secetă sau inundația din anul ăla, de fertilizatorii sau fungicidele folosite pe cireș sau de câtă cacao este de fapt în ciocolata respectivă).

Mai departe, dacă băgăm conceptul de indice glicemic în mesele mixte, cu glucide mai mult sau mai puțin digerabile, grăsimi mai mult sau mai puțin hidrogenate, fructoză artificială, îndulcitori artificiali, coloranți alimentari și alte de-astea, ei bine, lucrurile devin atât de complicate încât nu mai pot fi nici măcar estimate. Iar dacă mai adăugăm și un pahar de băutură alcoolică și niște gastrotehnie la povestea asta, conceptul devine pur empiric.

Cât despre alimentele și băuturile „dietetice“ – fie că dietetic înseamnă fără zahăr sau grăsimi, fie cu mai puțin zahăr sau grăsimi decât varianta „originală“ a produsului respectiv –, partea de înfometare este implicită. Zahărul și grăsimile alea sunt substanțe nutritive, metabolizabile, cu care corpul se poate hrăni.

Discuția este simplă pe partea de băuturi dietetice, pentru că vidarea de nutrienți este ceea ce vrei să cumperi, de fapt. Asocierea dintre înfometare și slăbit este atât de puternică în capul tău încât vrei să treci prin asta pentru că „trebuie“, dar totuși ai vrea să doară mai puțin. Și, atunci când ai o nevoie neîmplinită – când te plictisești, vrei o pauză, dar te-ai lăsat de fumat, îți e foame, ai poftă de ceva dulce  sau poftă de a bea și tu ceva la o petrecere fără a notifica în prealabil cântarul –, bei și tu un suc light, ce mare brânză?

Însă brânza e mare, pentru că nu acoperă decât aparent nevoia care a generat-o, în realitate cauza cronicizându-se și crescând până nu vei mai avea ce să-i faci. Impactul metabolic al unui suc light este la fel de mare ca al unui suc îmbuibat de fructoză artificială, numită comod „zahăr“ – ambele îți dau ficatul și pancreasul peste cap la un nivel pe care, dacă l-ai conștientiza, nu le-ai mai considera alimente, ci bombe. Nu, nu bombe calorice, că doar sunt fără zahăr, ci bombe metabolice, care-o să-ți explodeze în față când o să te aștepți mai puțin.

Iar scoaterea grăsimilor din alimentele natural pline de grăsimi este tot un furt pe față la care ești complice pentru că te-au zăpăcit toți cu colesterolu-n sus, colesterolu-n jos, și pentru că grăsimile au cu 5 calorii mai mult decât glucidele cu care sunt înlocuite – deci, e de bine…

Însă, deși avem o armată de hormoni care să te apere metabolic, toți stau drepți în fața insulinei –comandant suprem zgâriat de glucide. Pe insulină o doare-n bască de caloriile tale și de aportul de colesterol, are ea pile intestinale care să facă atâta colesterol cât vrea mușchii ei când nu consumi suficient.

Dar când apar mult mai multele glucide dintr-un aliment degresat, insulina se simte insultată personal și o să aibă grijă ca acestea să dispară rapid din fața ochilor ei, îndesându-le peste tot pe unde poate: câteva în ficat, câteva în mușchi și pe cele mai multe le va închide în țesutul tău gras.

Să nu mănânci grăsimi este egal cu zero pentru că corpul tău le poate face din ce-i dai, așa că fă-ți un bine și învață & consumă care grăsimi îți fac bine, limitându-le pe cele care îți fac rău la mesele cu multe legume proaspete, care să le împiedice absorbția intestinală. Singura parte de înfometare legată de aceste alimente degresate este că mușchii tăi o să moară de foame prin rezistența la insulină subsecventă consumului de astfel de alimente. Tu mănânci alimente degresate, metabolismul scade, procentul de grăsime crește… Felicitări!!!

După cum spuneam la începutul acestui articol, motivul pentru care OMS așteaptă că numărul de supraponderali și obezi să se dubleze în câțiva ani nu este că știm sigur că sunt atât de nesimțiți încât se vor îmbuiba la infinit, ci pentru că știm sigur că, atunci când te înfometezi prin oricare dintre metodele de mai sus, trebuie să mănânci mai puțin nu ca să slăbești, ci ca să-ți menții greutatea. Iar menținutul greutății nu reprezintă o motivație suficient de mare care să reziste comparației cu o pizza bună și o bere la metru.

Înfometarea este cea mai folosită metodă prin care nutriționiștii de azi te fură la pompă. Spre sclavagismul tău față de diete si spre fericirea financiară a acestor inventatori de biologie din pix, slăbitul trece prin reglarea mecanismelor pe care le-ai dereglat când te-ai îngrășat, nu prin ignorarea faptului că sunt dereglate. Tu te vei reîngrășa, ei nu vor rămâne fără mușterii.

Îngrășatul este contagios prin promovarea soluțiilor miraculoase ce-ți permit azi să te îndopi că rezolvi magic mâine și prin nevoia de apartenență la un grup ce zâmbește mâncând prostii. Dar îngrășatul asta vine la pachet cu cancer, infertilitate, agresivitate sau imunitate scăzută, mult înainte să mori de diabet sau de boli cardiovasculare.

În plus, prin comportament copiat, transmiți îngrășatul mai departe copiilor tăi, aparent slabi azi.

Dacă scoatem înfometarea din opțiunile pentru slăbit – pentru că este parte agravantă din problemă –, atunci nutriționiștii chiar trebuie să știe nutriție, chiar trebuie să-ți livreze ceea ce ai plătit.

Și tu plătești pentru soluții care să-ți rezolve cauzele îngrășatului, nu pentru estimări care să te oblige să pui din nou benzină la Sinaia.

Cât despre cum ne fură benzinarii, habar n-am. Dar de-atunci, oricât de blondă și de aranjată aș fi, îmi pun singură benzină.

Articolul Cam ce crezi că obții prin înfometare? apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Ușor nu e, comod nu e, ieftin nu e, miraculos nu e – toate astea sunt povești de slăbit portofelul.

Motivul pentru care spun că poate fi simplu este că această „confuzie“ din lumea nutriției este doar aparentă și, din păcate, toate adjectivele de mai sus nu se aplică slăbitului fără „de“ în față.

Pastilele „de slăbit“ nu cresc metabolismul, ceaiul „de slăbit“ nu arde grăsimi, iar dietele prin care slăbești ‘nşpe kile într-o săptămână nu ard grăsimi nici ele. Scoaterea de grăsimi din țesutul adipos și mutarea lor în sânge (dislipidemie), în ficat (steatoză hepatică) sau în mușchi (rezistenţă la insulină) nu înseamnă slăbit, înseamnă „de slăbit“. Hai să-ți explic diferența.

Slăbit înseamnă scăderea procentului de grăsime corporală, nu scăderea greutăţii corporale totale.

Știu că majoritatea celor ce vor citi acest articol nu țin decât la al doilea aspect – dar a câta oară?!

De câte ori trebuie să-ți dai cu stângu-n dreptu’ ținând diete miraculoase pe dinafară și îngrășătoare pe dinăuntru ca să înțelegi că, dacă procentul de grăsime corporală nu scade, te îngrași, chiar dacă greutatea corporală scade?

Deși paragraful de mai sus pare pe aceeași lungime de undă cu confuzia de care vorbeam mai sus, de fapt nu e.

Slăbitul înseamnă metabolizare completă de grăsimi, ardere până la ATP (energie). Pentru asta, acizii grași trebuie să treacă prin 3 etape:

1. lipoliză
2. beta-oxidare şi
3. ciclu Krebs (mai există şi lanţul transportor de electroni, dar hai să ţinem lucrurile la nivel inteligibil).

Lipoliza înseamnă în mod real că grăsimea depozitată în celula adipoasă sub formă de trigliceride se desface în glicerol și acizi grași, care trec prin membrana celulei grase în sânge. Și atât.

Lipoliza nu este decât prima etapă a slăbitului și, oricâte metode artificiale ai utiliza pentru a-i crește eficienţa, nu înseamnă că dacă faci mai multă lipoliză arzi mai multă grăsime.

Dacă faci mai multă lipoliză, muți mai multă grăsime în sânge. Și iar, și atât. Singurul lucru pe care-l poți influența ca să slăbești pe bune (= să-ți scazi procentul de grăsime corporală și să arăți cu adevărat mai bine) este să îți rezolvi rezistenţa la insulină – dacă o ai.

Insulina blochează enzimele din celula adipoasă, responsabile de lipoliză. Indirect, rolul insulinei este de a crește depozitele adipoase şi de a le păzi. Pe românește, atât timp cât ai multă insulină în sânge nu arzi grăsime. Și ai multă insulină în sânge când secreția de insulină devine haotică pentru că:

• te hrăneşti când nu îţi este foame si nu te mai hrăneşti când îţi e,
• te înfometezi şi te supraalimentezi intermitent
• insulina normal secretată este protejată de un aport prea mare de cofeină.

Deci: dacă ai prea multă insulină în sânge nu poți arde grăsimi, pentru că primul pas din arsul de grăsimi nu are loc, lipoliza fiind inhibată enzimatic. Ceea ce nu înțeleg foarte mulți oameni adepți ai metodelor „de slăbit“ sunt partea cu înfometarea și partea cu cofeina, despre care voi scrie în două articole viitoare. Acum să revenim la slăbit.

Rezolvarea rezistenței la insulină – esențială pentru oprirea îngrășatului și pentru începutul slăbitului: pașii 1 și 2 – se realizează prin mâncatul între foame și sațietate și prin sport. Cu cât te miști mai mult, cu atât celulele tale musculare vor fi mai sensibile la insulină, pancreasul va începe să-și coordoneze secreția de insulină conform senzației de foame biologică și tu vei face acești primi pași spre un corp mai slab: lipoliză și beta-oxidare.

Beta-oxidarea acizilor grași este un proces minunat prin care acizii grași care reușesc să pătrundă prin membrana celulară și apoi prin membrana mitocondrială se transformă într-o substanță comună metabolismului tuturor nutrienților, fie ei aminoacizi, acizi grași sau glucide: Acetil-Coa – să-i zicem Mickey Mouse.

Mickey Mouse ăsta, rezultat din beta-oxidarea acizilor grași pe care dorești cu ardoare să-i arzi, necesită o cheie pentru a face ultimul pas spre slăbit (ciclu Krebs), cheie reprezentată de un metabolit intermediar glucidic (oxaloacetat). De asta nu poți să elimini de tot glucidele fără să te îngrași deși slăbești pe cântar: pentru că fără glucide nu ai oxaloacetat, iar fără oxaloacetat „arderea grăsimilor“ rămâne incompletă, Mickey Mouse transformându-se în cetone.

Acesta este motivul pentru care le cer pacienților mei sumarul de urină – să văd că arderea grăsimilor este completă, fără cetone în urină – și, dacă mergi la alt nutriționist sau urmezi diete de capul tău, măcar atât poți să faci: un sumar de urină, o glicemie și o insulinemie.

Dacă ai cetone sau glicemia x insulinemia /405 peste 3 înseamnă că metabolizezi grăsimea incomplet, fapt ce-ți amplifică tendința la îngrășat independent de greutatea pe care reușești temporar să o obții.

Și, da, ai dreptate: pe cântar slăbești! Greutatea totală chiar scade.

Dar o faci doar până epuizezi glicogenul depozitat acolo, pentru că la 1 gram de glicogen metabolizat se pierd 3 grame de apă. De aceea persoanele tinere și atletice, cu multă masă musculară, obțin rezultate spectaculoase prin strategii de slăbit rapid, în timp ce grăsuneii sedentari cu puțină masă musculară nu văd aproape nici un rezultat nici măcar când se înfometează. Doar că, deși greutatea totală a organismului scade, glicogenul nu este grăsime, iar cât timp nu slăbești grăsime rămâi practic la fel de gras. Și vei asista la o creștere echivalentă în greutate, care va deveni treptat din ce în ce mai mare cu fiecare dată când vei reîncepe sau te vei lăsa temporar să mănânci și tu normal.

Articolul Povești de slăbit portofelul apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Dacă faci parte din comunitatea celor care au ținut vreodată vreun fel de dietă – chiar și din motive medicale –, probabil ai simțit tentația efectului „La naiba!“. Doar că mațele tale nu sunt niște papuci în care să-ți „bagi picioarele azi, că te reapuci tu mâine de dietă!“. Mai mult ca sigur, mâine vei locui în aceleași mațe, care n-au nicio vină că ieri ai simțit o nevoie acută de decorporalizare. Motivul pentru care se numește efectul „La naiba!“ și nu doar „La naiba!“ este că efectul în sine este problema și nu nepoliticoasele cuvinte. Iar efectul faptului că azi accepți să-ți bagi picioarele în ea de dietă este că nu-ți bagi picioarele în ceva exterior ție, ci în metabolismul tău.

Organismul tău se va adapta azi la supraconsumul de alimente blocând pentru protecție celulele care nu pot fi inundate cu glucoză în condiții fiziologice. Va duce surplusul de glucoză la țesutul gras, unde-l va depozita cu agentu’ de pază la ușă – și da, agentul de pază este insulina, hormon secretat mai mult decât în exces atunci când te îmbuibi azi pentru că te reapuci de dietă mâine. Armata de insulină din sângele tău, chemată la arme de excesul tău de azi, va fi cea care îți va proteja grăsimea mâine.

Atât timp cât insulina este prezentă, „arderea grăsimilor“ nu poate începe, iar „arderea mușchilor“ continuă. Rezultatul efectului „La naiba!“ azi îl reprezintă protecția și creșterea procentului de grăsime corporală și scăderea procentului de masă musculară activă – adică scăderea metabolismului. După un efect „La naiba!“ te îngrași nu pentru că ai ingerat mai multe calorii azi, ci pentru că mâine vei avea grăsimea mai protejată și metabolismul mai scăzut.

Dacă mâine vei mânca la fel de mult, te vei îngrășa și mai tare, scăzându-ți și mai tare sensibilitatea musculară față de insulină și, implicit, metabolismul.

Dacă vei mânca la fel ca înainte să-ți „bagi picioarele în ea de dietă“, te vei îngrășa în continuare pentru că – din cauza hiperinsulinemiei – numărul de celule musculare capabile azi să se încordeze 24 de ore pentru a-ți menține tonusul corporal este mult mai mic decât cel ieri.

Dacă vei mânca mai puțin, te vei îngrășa în continuare, pentru că organismul va scădea și mai tare metabolismul pentru a păstra puțina energie pe care i-ai dat-o pentru organele interne.

Abia dacă vei mânca mai puțin – dar fără să te înfometezi mâncând prea puțin și fără să te deshidratezi mâncând doar anumiți nutrienți – și dacă vei face sport vei putea începe să corectezi dereglarea secreției de insulină. Dar, chiar dacă o singură ședință de 30 de minute de sport a fost demonstrată științific a fi capabilă să crească sensibilitatea musculară față de insulină, intensitatea sportului trebuie să fie mare, iar organismul tău trebuie să nu fie în stare de înfometare sau deshidratare.

Cum majoritatea răspund la un efect „La naiba!“ azi cu diete de înfometare sau deshidratare mâine, dereglarea metabolismului devine din ce în ce mai accentuată și mai greu de corectat. Și, cum efortul fizic intens crește și senzația de foame, reglarea secreția de insulină doar prin sport dereglează hormonii de apetit, ceea ce dereglează la loc secreția de insulină… și tot așa.

Când îți bagi picioarele în ea de dietă azi, te urci într-un roller coaster din care este aproape imposibil să te mai dai jos. Iar dietele de înfometare sau deshidratare te vor pune exact în poziția din bancul cu Bulă care își cumpără Ferrari.

Bulă își cumpără Ferrari. Trece o zi și vine cu Ferrari-ul la service cu motorul explodat. Mecanicii, mirați, repară motorul. A doua zi, Bulă vine iar cu motorul explodat. Șocat, unul dintre mecanici îl întreabă cum naiba a reușit să explodeze motorul din nou.

– Păi, domnu’ mecanic, bag a-ntâia. A doua 30, a treia 50, vrrruuuum a patra 80, a cinnnnncea 150 și, când vreau să intru în mod Rachetă… zduf! a explodat.

Lăsând gluma la o parte, metabolismul tău este ca un Ferrari. Așa că, dacă ești mai deștept decât proverbialul Bulă, rezistă tentației efectului „La naiba!“.

Articolul Efectul „La naiba!“ apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.