De ce îți este foame când slăbești nu este chiar așa de simplu de înțeles pentru majoritatea celor la dietă.

Este mai mult sau mai puțin acceptat, pentru că foamea este direct asociată cu ideea de dietă.

Este ceea ce ne sperie când ne gândim că ar trebui să ne apucăm să dăm jos cele ‘nşpe kilograme acumulate pe diverse părți mai mult sau mai puțin ascunzibile.

Este ceea ce promitem să plătim în schimbul unei după-amieze relaxate la grătar cu prietenii.

Este ceea ce conferă virtuozitate celor ce au reușit să țină o dietă extrem de restrictivă.

Și da: este profund biologic. Doar că biologia foamei din timpul dietei are legătură cu dereglarea unui homon secretat chiar de grăsimea de care vrem atât de mult să scăpăm.

Vezi tu, țesutul gras nu este a cincea roată de la căruță, ci are o importanţă extremă în controlul apetitului și, implicit, al greutății corporale. Hormonul despre care vorbesc se numește leptină și, dacă te înscrii la Newsletter, o să primești un articol de vreo 20 de pagini, în care descriu detaliat factorii care îl pot deregla.

În articolul de față, nu vreau decât să îți explic legătura dintre țesutul gras și această foame care atinge intensități paradoxale în timpul și în mintea majorității persoanelor la dietă. Partea cu „în mintea persoanelor la dietă“ nu înseamnă numai că o luăm razna mental când suntem la dietă, ci și că am luat-o razna fizic înainte de începerea dietei.

Există o grămadă de hormoni implicați în controlul apetitului, dar vreau să înțelegi doi dintre ei: grelina și leptina.

Grelina este „hormonul de poftă“, secretat de stomac și de porțiunea duodenală a intestinului subțire. Ajunge prin sânge la centrul de foame din hipotalamus și îți comandă să te hrănești. Datorită acestui minuscul efect, multe persoane supraponderale ar vrea să fie șters de pe fața pământului.

Fraze de genul „mâncatul cu poftă îngrașă“ sunt la fel de folosite în viața unora precum „două bătăi strică, nu două fripturi“. Însă, paradoxal, corpul persoanelor supraponderale sau obeze secretă mult mai puțină grelină decât cel al „slabilor“.

Cum este asta posibil? Citește în continuare!

Hormonul de poftă – grelina – este contrabalansat în efecte de hormonul de sațietate – leptina.

Leptina este hormonul secretat de țesutul gras atunci când, pe românește, adipocitul (celula grasă) „s-a umplut“.

Acest hormon ajunge prin sânge la centrul sațietății din hipotalamus și comandă oprirea mâncatului. Acest mecanism se întâmplă chiar și în corpul persoanelor care jură că n-au simțit sațietate în viața lor. Singura diferență este că hipotalamusul acestor persoane a devenit surd la comenzile leptinei. E un fel de „câinii latră, ursul merge“ biologic.

Celula grasă inundată țipă, secretând din ce în ce mai multă leptină, iar centrul sațietății din hipotalamus devine din ce în ce mai surd și mai surd cu fiecare dată în care nu te oprești din mâncat atunci când simți senzația de sațietate. Însă faptul că nu mai simți această senzație și că, implicit, te vei îngrășa din ce în ce mai tare nu sunt singurele consecințe.

Rezistenţa la leptină – generată de mâncatul peste senzația de sațietate – cauzează direct/ agravează rezistenţa la insulină = motivul pentru care ți se face foame de lup când ești la dietă.

Insulina ia glucoza din sânge și o introduce în țesutul muscular și adipos, glicemia scade și ție ți se face foame din nou.

O căruță de insulină nu mai poate să introducă nimic în țesutul muscular, care devine literalmente închis pentru glucoză în timpul hiperinsulinemiei, atrofiindu-se de foame, în ciuda faptului că ai mâncat.

Cu cât țesutul tău muscular devine mai rezistent la insulină, cu atât metabolismul tău va fi mai scăzut, țesutul tău gras mai abundent și foamea mai cruntă. Și, cu cât foamea pe care o simţi în timpul dietei este mai cruntă, cu atât mai scăzut va fi metabolismul tău cu fiecare zi de dietă.

Când îţi scazi sensibilitatea organismului la insulină:

• creşte procentului de grăsime corporală,
• scade procentul de masă musculară activă şi, deci, metabolismul,
• se dereglează apetitul – fapt manifestat prin:
  • foame paradoxală chiar la puţin timp după ce abia ai mâncat, şi
  • pofte „incontrolabile“, mai ales pentru gustul dulce şi gras.

Semnele fizice gen hirsutism, acnee, hiperkeratoză palmoplantară, coate sau genunchi foarte uscați, călcâie crăpate sau nenumărate puncte de grăsime sunt rar recunoscute ca un semnal de dereglare metabolică.

Iar pierderea fertilității, scăderea imunității, creșterea riscului de boli cardiovasculare prin dislipidemie, creșterea agresivității, scăderea rezistenței la stres, scăderea adaptabilității la nou și scăderea capacității de a învăța sunt realități demonstrate științific a fi cauzate, practic, de refuzul de a te opri din mâncat când butonul roșu din creierul tău semnalează sațietate.

Dupa cum spuneam, în ciuda bunului simţ, persoanele supraponderale şi obeze secretă mult mai puţinhormon de poftă de a mânca şi mult mai mult hormon de saţietate decât cei slabi.

Dar senzaţia de satietate, odată neascultată, este din ce în ce mai uşor de neascultat şi – din păcate – din ce în ce mai greu de reglat ulterior.

Aşa că opreşte-te din mâncat atunci când simţi că te-ai săturat:

• şi când simţi asta după ce ai mâncat doar juma’ de măr
• şi în timp ce simţi asta când savurezi cel mai bun cremşnit de la mama încoace.

Pentru că lipsa de respect faţă de senzaţia de saţietate este mult mai scumpă decât eşti tu capabil să plăteşti – şi nu se plăteşte cu bani, ci cu sănătate.