Una dintre poveștile populare contemporane zice că bananele înnegrite ne feresc de cancer datorită conținutului de factor de necroză tumorală alfa („TNF alfa“).

Deși TNF alfa este produs de macrofagele din țesutul adipos și nu de celulele adipoase per se, este considerat unul dintre mulții hormoni secretați de acestea (hormoni denumiți „adipokine“, cu imens rol în reglarea comportamentului alimentar și, deci, a procentului de grăsime somatică și viscerală) (1).

De asemenea, deși, în afară de adipocite, TNF alfa poate fi produs și de limfocite, celule natural killer și chiar de unii neuroni, nicio plantă nu poate produce TNF alfa, fapt susținut chiar și de cercetătorii care au realizat studiul din care a izvorât povestea virală pe facebook ce a dus la creșterea vandabilității bananelor cu termen de garanție depășit și care au demonstrat practic că injectând intraperitoneal pastă de banane din ce în ce mai stricate obținem un răspuns imun din ce în ce mai puternic (2).

Deci: cu cât este mai stricat un aliment, cu atât imunitatea noastră ne apără mai tare.

– De-a dreptul neașteptat, nu-i așa?

Dar sfatul acestei luni nu este de nutriție oncologică, aceasta fiind mult mai complexă decât banane negre, suplimente cu kilu’ sau bicarbonați cu lămâi înecate în apă vie. Sfatul de alimentație sănătoasă din această lună are legătură cu a fi sceptic spre binele tău pe termen lung. Și întrebarea pe care te invit să o pui este:

– De ce naiba ar vrea cineva să mănânce / secrete/ conțină mai mult TNF alfa?

Mai mult TNF alfa nu înseamnă nici sănătate mai bună, nici prevenția cancerului.

Mai mult TNF alfa înseamnă rezistență la insulină (3).

Iar rezistența la insulină nu înseamnă numai îngrășat fără exces alimentar sau diabet de tip II (4), ci și un risc crescut de de cancer (5).

Să spui / scrii / susții „mănâncă banane înnegrite ca să previi cancerul“ este ca și cum ți-ai scrie pe frunte cu marker permanent „habar nu am fiziologie umană, dar am intenții bune!“.

Din fericire pentru noi, deși drumul spre iad este pavat cu intenții bune, nu numai că TNF alfa nu este secretat de plante, dar este o proteină – adică nu poate trece prin peretele intestinului subțire fără să fie rupt în aminoacizi.

Adică și dacă bananele l-ar secreta, totuși, plus / minus dacă s-ar acumula cu cât s-ar înnegri acestea mai tare, consumul de banane negre „mai bogate în TNF“ tot nu ar crește nivelul de TNF din corpul nostru pentru că o proteină, o dată dezintegrată în aminoacizii componenți, aceștia nu se mai regrupează la loc să o refacă după trecerea prin peretele intestinal.

Așa că dacă nu ai bani decât de / acces decât la banane înnegrite, consumă-le liniștit(ă), nu vei face nici rezistență la insulină și probabil nici cancer.

Iar dacă îți permiți mai mult, lasă-te de povești populare.

Studii citate:

(1) Hotamisligil, Gokhan S., Narinder S. Shargill, and Bruce M. Spiegelman. “Adipose expression of tumor necrosis factor-alpha: direct role in obesity-linked insulin resistance.” Science 259.5091 (1993): 87-91.

(2) Iwasawa, Haruyo, and Masatoshi Yamazaki. “Differences in biological response modifier-like activities according to the strain and maturity of bananas.” Food science and technology research 15.3 (2009): 275-282.

(3) Kern, Philip A. et al. “Adipose tissue tumor necrosis factor and interleukin-6 expression in human obesity and insulin resistance.” American Journal of Physiology-Endocrinology And Metabolism 280.5 (2001): E745-E751.

(4) Hotamisligil, G. S. “The role of TNFα and TNF receptors in obesity and insulin resistance.” Journal of internal medicine 245.6 (1999): 621-625.

(5) Park, Eek Joong et al. “Dietary and genetic obesity promote liver inflammation and tumorigenesis by enhancing IL-6 and TNF expression.” Cell 140.2 (2010): 197-208.

Articolul Nutriție “oncologică” inventată de tata Google apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.

Ușor nu e, comod nu e, ieftin nu e, miraculos nu e – toate astea sunt povești de slăbit portofelul.

Motivul pentru care spun că poate fi simplu este că această „confuzie“ din lumea nutriției este doar aparentă și, din păcate, toate adjectivele de mai sus nu se aplică slăbitului fără „de“ în față.

Pastilele „de slăbit“ nu cresc metabolismul, ceaiul „de slăbit“ nu arde grăsimi, iar dietele prin care slăbești ‘nşpe kile într-o săptămână nu ard grăsimi nici ele. Scoaterea de grăsimi din țesutul adipos și mutarea lor în sânge (dislipidemie), în ficat (steatoză hepatică) sau în mușchi (rezistenţă la insulină) nu înseamnă slăbit, înseamnă „de slăbit“. Hai să-ți explic diferența.

Slăbit înseamnă scăderea procentului de grăsime corporală, nu scăderea greutăţii corporale totale.

Știu că majoritatea celor ce vor citi acest articol nu țin decât la al doilea aspect – dar a câta oară?!

De câte ori trebuie să-ți dai cu stângu-n dreptu’ ținând diete miraculoase pe dinafară și îngrășătoare pe dinăuntru ca să înțelegi că, dacă procentul de grăsime corporală nu scade, te îngrași, chiar dacă greutatea corporală scade?

Deși paragraful de mai sus pare pe aceeași lungime de undă cu confuzia de care vorbeam mai sus, de fapt nu e.

Slăbitul înseamnă metabolizare completă de grăsimi, ardere până la ATP (energie). Pentru asta, acizii grași trebuie să treacă prin 3 etape:

1. lipoliză
2. beta-oxidare şi
3. ciclu Krebs (mai există şi lanţul transportor de electroni, dar hai să ţinem lucrurile la nivel inteligibil).

Lipoliza înseamnă în mod real că grăsimea depozitată în celula adipoasă sub formă de trigliceride se desface în glicerol și acizi grași, care trec prin membrana celulei grase în sânge. Și atât.

Lipoliza nu este decât prima etapă a slăbitului și, oricâte metode artificiale ai utiliza pentru a-i crește eficienţa, nu înseamnă că dacă faci mai multă lipoliză arzi mai multă grăsime.

Dacă faci mai multă lipoliză, muți mai multă grăsime în sânge. Și iar, și atât. Singurul lucru pe care-l poți influența ca să slăbești pe bune (= să-ți scazi procentul de grăsime corporală și să arăți cu adevărat mai bine) este să îți rezolvi rezistenţa la insulină – dacă o ai.

Insulina blochează enzimele din celula adipoasă, responsabile de lipoliză. Indirect, rolul insulinei este de a crește depozitele adipoase şi de a le păzi. Pe românește, atât timp cât ai multă insulină în sânge nu arzi grăsime. Și ai multă insulină în sânge când secreția de insulină devine haotică pentru că:

• te hrăneşti când nu îţi este foame si nu te mai hrăneşti când îţi e,
• te înfometezi şi te supraalimentezi intermitent
• insulina normal secretată este protejată de un aport prea mare de cofeină.

Deci: dacă ai prea multă insulină în sânge nu poți arde grăsimi, pentru că primul pas din arsul de grăsimi nu are loc, lipoliza fiind inhibată enzimatic. Ceea ce nu înțeleg foarte mulți oameni adepți ai metodelor „de slăbit“ sunt partea cu înfometarea și partea cu cofeina, despre care voi scrie în două articole viitoare. Acum să revenim la slăbit.

Rezolvarea rezistenței la insulină – esențială pentru oprirea îngrășatului și pentru începutul slăbitului: pașii 1 și 2 – se realizează prin mâncatul între foame și sațietate și prin sport. Cu cât te miști mai mult, cu atât celulele tale musculare vor fi mai sensibile la insulină, pancreasul va începe să-și coordoneze secreția de insulină conform senzației de foame biologică și tu vei face acești primi pași spre un corp mai slab: lipoliză și beta-oxidare.

Beta-oxidarea acizilor grași este un proces minunat prin care acizii grași care reușesc să pătrundă prin membrana celulară și apoi prin membrana mitocondrială se transformă într-o substanță comună metabolismului tuturor nutrienților, fie ei aminoacizi, acizi grași sau glucide: Acetil-Coa – să-i zicem Mickey Mouse.

Mickey Mouse ăsta, rezultat din beta-oxidarea acizilor grași pe care dorești cu ardoare să-i arzi, necesită o cheie pentru a face ultimul pas spre slăbit (ciclu Krebs), cheie reprezentată de un metabolit intermediar glucidic (oxaloacetat). De asta nu poți să elimini de tot glucidele fără să te îngrași deși slăbești pe cântar: pentru că fără glucide nu ai oxaloacetat, iar fără oxaloacetat „arderea grăsimilor“ rămâne incompletă, Mickey Mouse transformându-se în cetone.

Acesta este motivul pentru care le cer pacienților mei sumarul de urină – să văd că arderea grăsimilor este completă, fără cetone în urină – și, dacă mergi la alt nutriționist sau urmezi diete de capul tău, măcar atât poți să faci: un sumar de urină, o glicemie și o insulinemie.

Dacă ai cetone sau glicemia x insulinemia /405 peste 3 înseamnă că metabolizezi grăsimea incomplet, fapt ce-ți amplifică tendința la îngrășat independent de greutatea pe care reușești temporar să o obții.

Și, da, ai dreptate: pe cântar slăbești! Greutatea totală chiar scade.

Dar o faci doar până epuizezi glicogenul depozitat acolo, pentru că la 1 gram de glicogen metabolizat se pierd 3 grame de apă. De aceea persoanele tinere și atletice, cu multă masă musculară, obțin rezultate spectaculoase prin strategii de slăbit rapid, în timp ce grăsuneii sedentari cu puțină masă musculară nu văd aproape nici un rezultat nici măcar când se înfometează. Doar că, deși greutatea totală a organismului scade, glicogenul nu este grăsime, iar cât timp nu slăbești grăsime rămâi practic la fel de gras. Și vei asista la o creștere echivalentă în greutate, care va deveni treptat din ce în ce mai mare cu fiecare dată când vei reîncepe sau te vei lăsa temporar să mănânci și tu normal.

Articolul Povești de slăbit portofelul apare prima dată în Cabinet Nutriție | Nutriționist Dr. Diana Artene.